katakitoka

Picaturi de parfum ce amintesc de o alta lume... trecut si viitor, toate adunate intr-un singur suflet ce traieste.

marți, decembrie 16, 2008

Despre iubire si fluturi

Aud lumea vorbind in jurul meu, si stiu ca e adevarat, spunand ca inceputurile unei relatii reprezinta perioada cea mai plina de substanta a unei povesti de iubire. Se presupune, asadar, ca secundele de beatitudine adunate in aceste momente, secundele cand te simti purtat pe aripi de fluture inca nefrante, ar trebui sa reziste acolo si sa compenseze toate momentele de rutina, plictiseala, uneori chiar de nefericire sau exasperare, momente ce apar cu timpul, fara sa ai ce face.

Aceste secunde cu gust de sirop de zmeura ar trebui sa ne invaluie in dulceata lor lipicioasa si opaca, fara a ne mai putea dezmetici prea curand si, mai apoi, a intreba “Unde?” Cand? “Cum?” dar mai ales “De ce?” Pana sa te dezmeticesti insa, gustul parfumat s-a transformat in pelin care, prin familiaritatea senzatiei de greata, poate duce la dependenta.

Si atunci, de ce nu lasam iubirea sa fie iubire?

Pentru totdeauna. Pana la capat de infinit.

Alergăm constant si cu frenezie, ne agitam si ne schimonosim existentele, in incercarea de a ajunge cat mai repede si cat mai aproape de persoana care ne bantuie visele.
Defulam si mai apoi ne atingem tinta.
Ne transformam din atomi in meduze lipicioase si acaparam cu tentaculele noastre, perechea aleasa. Uitam ca, ceea ce hranea dorinta ardenta, fondul pasiunii noastre, era tocmai lipsa obiectului, adorarea in absentia.

Fara sa stim, fara sa vrem si fara sa mai putem da vreodata inapoi, ne transformam in atleti la Jocurile Obisnuintei, fugim dupa (si nu de) rutina. Iar cel mai adesea, deloc satisfacator, iesim triumfatori la sfarsitul cursei.

Ardem prea devreme si cu prea multa intensitate. In plus, ne-am pierdut valentele mistice si nu mai stim sa reinviem flacara din scrum.

Atunci, sa nu mai alergam. Sa facem jogging sau chiar, sa mergem firesc, in pasi de plimbare sau mai bine in pasi de dans. Sa conservam dorul, sa ne pastram insatiabilitatea, sa ne reprimam necesitatea unei cunoasteri exhaustive si bruste a celui de langa noi. Astfel, sa ne bucuram, chiar si dupa saptamanile diabetice, de fiecare intalnire ca si cum ar fi cea dintai, ca si cum fluturii nu si-ar fi pierdut nicicand aripile multicolore. Pretinzand ca insectarele prafuite ale sentimentelor n-ar fi fost nicicand inventate.

1 Comments:

  • At 10:45 p.m., Anonymous Laura said…

    Felicitari pentru post. L-am recitit cu placere infinita si ti-am dat dreptate. "Degustarea" jumatatii e o arta si totodata un privilegiu.
    Personal cred ca in fiecare esec relational traieste o lectie de viata. Cu fiecare secunda invatam, experimentam senzatii si dureri si apoi incercam sa nu aplicam aceleasi pattern-uri.

    Un OM il cunosti cu adevarat doar daca el doreste sa faci asta...cel putin asta m-a invatat pe mine viata pana in prezent. M-a intristat la un moment dat un studiu psihologic din care reiesea ca intr-un cuplu, ne indragostim si dezindragostim ciclic la fiecare 7 ani. Asta inseamna ca vrem, nu vrem,cunoastem si detasarea si indiferenta si frustrarea si singuratatea in doi si sentimentul ca ne-am blocat in spatiu si timp. Ma alina gandul ca e doar o incercare. De a invata cum sa ne reinventam. Structural si in toata splendoarea fiintei noastre.
    Cu drag,
    Laura (www.anais.ro)

     

Trimiteți un comentariu

<< Home