katakitoka

Picaturi de parfum ce amintesc de o alta lume... trecut si viitor, toate adunate intr-un singur suflet ce traieste.

luni, iunie 11, 2007

Buongiorno principessa!

Acum ceva vreme am facut o promisiune, am promis ca va voi povesti cum e in Crangasi-ul rece cand ai pretentii de domnita si te plimbi pe strada in papuci si furou.

Domnita din povestea noastra e putin altfel decat alte domnite pe care le-ati cunoscut. S-a nascut intr-un oras linistit, plin de copaci si verdeata, un oras incarcat de simboluri si relicve din alte timpuri. Un oras in care, daca esti foarte atent, poti auzi seara fragmente discrete din Sonatele lui Beethoven rasunand pe stradutele stramte, pavate cu piatra cubica.

Cand era mica ii placea sa alerge pe camp, sa se plimbe prin paduri, sa observe copacii si pasarile, sa le asculte glasul, sa le invete obiceiurile. Culegea flori toata ziua, iar seara impletea coronite pentru copiii care stateau gura casca si ii ascultau povestile. Era mica domnita, prietena lor.

Cand a crescut mai mare, domnita noastra a descoperit taina cartilor si a muzicii. Zile intregi treceau uneori fara sa se miste din fotoliul luminat de razele soarelui, pentru a termina de citit povestea altor domnite, rapite de zmei fiorosi, dar care au trait fericite pana la adanci batraneti. Pe vremea aceea adormea cu zambetul pe buze stiind ca finalurile vor fi mereu fericite.

Timpul a trecut, domnita a continuat explorarea lumii, a continuat sa traiasca zilele pline de soare cu optimism si mult zambet, a continuat sa fie alaturi de cei dragi si sa ii incurajeze in momentele mai grele, a continuat sa invete si sa experimenteze cat mai multe lucruri.

Domnita nostra e acum mare. Nu mai e un copil. De-a lungul pelegrinarilor sale a stiut mereu care sunt oamenii pe care se putea baza si, desi nu a apelat niciodata la ei, era suficient sa stie ca sunt acolo. Era mama, tata, pisoiul, prietenii apropiati sau printul ei. Toti erau acolo, alaturi de ea, gata oricand sa o incurajeze, sa o imbratiseze, sa o iubeasca, sa o alinte sau sa ii explice unele lucruri pe care nu le putea intelege.

Domnita noastra insa, a preferat mereu sa faca ea singura lucrurile, sa fie independenta si tot ceea ce facea sa fie realizarile ei personale. Cei ce o cunoasteau spuneau despre ea ca este cea mai puternica domnita din cate se vazusera. Era in stare sa se lupte si cu zmeii, daca ar fi fost nevoie. Insa ceea ce lumea nu stia, este faptul ca toata puterea ii era data de cei de langa ea. Simpla lor existenta ii dadeau energia sa faca zilele cat mai frumoase si cat mai interesante, ii dadeau puterea de a trece peste greutati, de a gasi solutii la probleme, de a realiza lucruri marete. Ei erau acolo si chiar daca nu a stiut sa le multumeasca vreodata, domnita a stiut mereu cat de importanti sunt.


Acum lucrurile stau altfel. Micul castel atat de drag sufletului sau se afla la mare departare, peste mari si tari, si tot acolo se afla si cele mai dragi persoane ei. A plecat candva manata de o dorinta si sete de cunoastere... si a uitat sa se mai intoarca. A gustat din lumea metropolei si aceasta a fermecat-o din primul moment. Avea atunci impresia ca aici sunt mult mai multe de facut, lucruri mult mai interesante si diverse. Era ferm convinsa ca poate sa faca totul pe puterile ei, chiar si departe de casa.

Domnita din poveste e acum trista. Nu mai respecta nici obiceiurile sale de domnita. Acum nu se mai imbraca ca si la curtea regelui, nu se mai plimba cu trasurica, nu mai e rasfatata si ingrijita de toata lumea din jur. Trebuie sa isi poarte singura de grija. Uneori mai oboseste si atunci o puteti vedea seara, cand iese la plimbare, doar in papuci si furou.

Domnita noastra e singura. Toti cei care i-au fost candva aproape, vazand-o atat de puternica, au crezut ca nu mai e nevoie de ei, si au plecat cu totii sa isi vada de vietile lor. Nu au stiut niciodata ca fara ei ea nu poate razbi.