katakitoka

Picaturi de parfum ce amintesc de o alta lume... trecut si viitor, toate adunate intr-un singur suflet ce traieste.

miercuri, decembrie 17, 2008

Renaste-te!


Este in puterea ta | Empower.ro from Ionut Ciurea on Vimeo.

Va doresc la toti, pisici mai mici sau mai maricei, un Craciun linistit alaturi de cine va doriti voi, multa zapada si soare in suflete, iar in anul care vine sa ne regasim cu acelasi drag si sperante in suflete, sa alergam mai putin si sa iubim mai mult!
La Multi Ani!

marți, decembrie 16, 2008

Despre iubire si fluturi

Aud lumea vorbind in jurul meu, si stiu ca e adevarat, spunand ca inceputurile unei relatii reprezinta perioada cea mai plina de substanta a unei povesti de iubire. Se presupune, asadar, ca secundele de beatitudine adunate in aceste momente, secundele cand te simti purtat pe aripi de fluture inca nefrante, ar trebui sa reziste acolo si sa compenseze toate momentele de rutina, plictiseala, uneori chiar de nefericire sau exasperare, momente ce apar cu timpul, fara sa ai ce face.

Aceste secunde cu gust de sirop de zmeura ar trebui sa ne invaluie in dulceata lor lipicioasa si opaca, fara a ne mai putea dezmetici prea curand si, mai apoi, a intreba “Unde?” Cand? “Cum?” dar mai ales “De ce?” Pana sa te dezmeticesti insa, gustul parfumat s-a transformat in pelin care, prin familiaritatea senzatiei de greata, poate duce la dependenta.

Si atunci, de ce nu lasam iubirea sa fie iubire?

Pentru totdeauna. Pana la capat de infinit.

Alergăm constant si cu frenezie, ne agitam si ne schimonosim existentele, in incercarea de a ajunge cat mai repede si cat mai aproape de persoana care ne bantuie visele.
Defulam si mai apoi ne atingem tinta.
Ne transformam din atomi in meduze lipicioase si acaparam cu tentaculele noastre, perechea aleasa. Uitam ca, ceea ce hranea dorinta ardenta, fondul pasiunii noastre, era tocmai lipsa obiectului, adorarea in absentia.

Fara sa stim, fara sa vrem si fara sa mai putem da vreodata inapoi, ne transformam in atleti la Jocurile Obisnuintei, fugim dupa (si nu de) rutina. Iar cel mai adesea, deloc satisfacator, iesim triumfatori la sfarsitul cursei.

Ardem prea devreme si cu prea multa intensitate. In plus, ne-am pierdut valentele mistice si nu mai stim sa reinviem flacara din scrum.

Atunci, sa nu mai alergam. Sa facem jogging sau chiar, sa mergem firesc, in pasi de plimbare sau mai bine in pasi de dans. Sa conservam dorul, sa ne pastram insatiabilitatea, sa ne reprimam necesitatea unei cunoasteri exhaustive si bruste a celui de langa noi. Astfel, sa ne bucuram, chiar si dupa saptamanile diabetice, de fiecare intalnire ca si cum ar fi cea dintai, ca si cum fluturii nu si-ar fi pierdut nicicand aripile multicolore. Pretinzand ca insectarele prafuite ale sentimentelor n-ar fi fost nicicand inventate.

luni, decembrie 15, 2008

Dor de dor?

In tot acest timp, am trait cu impresia denaturata ca nimic nu poate fi mai crunt si mai sfasietor decat despartirea. De asemenea, ca asteptarea, suferinta, suspinul, rememorarea, visele privind reconcilierea sunt cele mai ascutite lame care ar putea sa ne intre vreodata in carne.

In definitiv, ca nimic nu poate durea mai tare decat iubirea neimplinita, ca dragostea asta neimpartasita, pe care o declama deopotriva curvele si poetii, scenaristii materialisti si, in singuratate, machomenii introvertiti, are valentele apei oxigenate, picurata strop cu strop pe atriul si ventriculul unei inimi clocotind a sange albastru... de tristete. Nimic mai gresit.

Punctul culminant al durerii consta de fapt in a constientiza ca nu ti-a mai ramas nici macar asta. Nici macar suferinta din dragoste. Ca esti golit de emotie, ca ai ramas incremenit intr-o dimensiune care nu mai are nicio legatura cu realitatea, careia nu-i mai constientizezi semnificatia, pentru ca se estompeaza in fundal, ajungand sa o ignori. Ca nu mai exista farama de rezonare fizica, spirituala sau de orice alta natura cu persoana responsabila de atatea nopti pierdute, de atata consum de imaginatie, de atata risipa de vise. Ca ramai fara argument justificator al boemelor depresii si nostalgii, ca nu mai ai pe cine sa invinuiesti pentru decaderea ta.

Si atunci ti se strange sufletul. Simti cum izvorul de apa oxigenata seaca, se epuizeaza si mai intelegi si ca, intre timp, devenisesi dependent de el, ca de o sursa de apa vie, ca se transformase, intr-adevar, in oxigenul tau.

Te apasa sentimentul instrainarii, ca si cum toate bunurile tale ar fi fost supuse aneantizarii, toata viata ta anterioara ar fi fost traversata de un cataclism care nu a mai lasat nimic in urma. Nici macar cenusa din care sa reconstruiesti.

Cum e sa ramai fara nimic, fara himere la care sa te inchini, fara divinitati pe care sa le venerezi? Cat de apasatoare este povara reinventarii, cat de dificila si solicitanta e ipostaza de proto-sine? Cum e sa-ti fie dor de dor?

Esti nevoit sa te nasti din nou, sa o iei de la capat, fara a mai avea confortul obisnuintei, familiaritatii suferintei.