Balanta cu un singur talger

Sunt vinovata numai pentru ceea ce n-am facut.
Paduri tropicale crescute printre coloanele
Unor temple in care nu m-am inchinat.
Oceane de frunze
In care nu m-am lasat ingropata,
Dusmani pe care nu i-am urat,
Sabii pe care am refuzat sa le manui,
Cuvinte pe care n-am invatat sa le tip,
Trupuri pe care nu le-am iubit,
Fiare pe care nu le-am ucis,
Fluvii in care nu m-am inecat,
Rasarituri pe care n-am apucat sa le vad,
Piscuri pe care n-am ajuns sa le urc,
Muzee amenajate in corola unor crini
Pe care nu i-am mirosit niciodata!
Toate vor avea dreptul sa ma acuze.

Si faptele mele, oricat de bune,
Nu vor reusi sa mentina un echilibru
Oricat de instabil.
Pentru ca nu intre bine si rau
Va fi balanta din urma.
Ci intre a fi fost si a nu fi fost.

Ana Blandiana

.Art

Mayumi Kimura Born in Kyoto, educated in Kyoto and London, and now continues her education in New York. She had her first exhibition at Artists Space in New York in January 2002.

Mermaid Vision (fish eyes and fins) & Rose Soldier (Rose petals, thorn, melted sugar, ants) Interchangeable Disturbance (ID) consists of 60 color photographs centered on the desires and fantasies of a wedding cake figurine who dreams about becoming a truly unique and powerful icon someday. Her magical transforming energy comes from her dissatisfaction with her identity as a determined object. This murky scenario suggests phenomena that I call "simulamagic," wherein shifting surface identity produces an ambivalent presence. While she is simulating magical effects on her surface, she is gradually trapped between reality and ideality. As a result, a mixture of pleasure and disturbance comes to her at the same time. Her never-ending exploration into her identity adds more and more personas to her surface, yet, ironically, her new personas persistently keep her on the wedding cake.

Peisaj idilic

In casa noua e din ce in ce mai bine. Incep sa ma simt acasa. Inca nu pot sa zic ca am mobila si nici nu ma prea grabesc sa cumpar, imi place sa am spatiu si obiecte care spun povesti. Ador peretii dungati in verde si portocaliu, modul in care cuvertura patului se asorteaza perfect cu ei, usa lila, desenul atat de potrivit de pe peretele drept si stelutele din dormitor. Seara nu aud masini, nici masini de tuns iarba, elefantul care locuieste deasupra zdupaie fericit in legea lui, in curand o sa vina randul greierilor. Imi place ca am soare si un copac imens care incearca sa intre in casa prin balcon, ca nu am lift care bazaie, nici cladiri in constructie in fata casei si ca totul e mai mult decat perfect. De fapt, imi e bine si asta ma face un om foarte multumit. 

Revin curand cu poze :)

:) (:

 Nu prea cred in scenarii de viata ideala, dar sa zicem ca uneori cred, mai ales toamna si primavara. 
Mi-as construi urmatorul decor: o plantatie de iasomie si o casa mica si verde, doi caini border collie saritori ca niste canguri pitici, palarii de soare in cuier, lamai pe balcon si sezlonguri cu dungi portocalii, birou transformat in masa de bucatarie si un antrenor de box. Si poate niste cm in plus la inaltime, ca sa pot ajunge mult mai usor la borcanele cu dulceata de pe ultimul raft. Si, mai ales, oameni care nu pleaca departe, in strainataturi. Stau lipiti cu super glue, langa mine.
Nimic imposibil, deci :).

"E poate adevarat ca nu existam cu adevarat pana cand nu ne vede cineva existand, ca nu vorbim cu adevarat pana cand nu intelege cineva ceea ce spunem, in esenta, ca nu suntem pe de-a-ntregul vii pana cand nu suntem iubiti."

                                             Alain de Botton - Eseuri de indragostit

De unde si pana unde?

Mi-ar placea ca maine dimineata sa ma trezesc si sa fie inca ieri, sa miroasa a parfum, sa fie cald, sa inghete norii, sa citesc lungita pe un morman de frunze moi, sa-mi deschid o florarie, sa merg desculta prin nisipul cald, sa nu existe praf, sa plimb un caine mic si zbanghiu, sa am camera plina cu flori si fluturi, sa fac baie in mare si sa nu mai bata vantul.

As vrea sa nu mai fie nevoie sa invat nimic si sa le stiu pe toate. As vrea ca odata ce intru intr-un muzeu sa devin artista. As vrea sa nu mai caut, as vrea pur si simplu sa gasesc. Dar de unde si pana unde vreau, mi-ar placea si ar fi frumos daca?

Gandurile astea sunt rasucite si incurcate. Apar, dispar, dupa bunul plac. Nu intreaba pe nimeni daca au dreptul de a ne folosi corpul, mintea, simturile. Ele trebuie ca se fabrica undeva, precum o prajitura intr-un laborator cu arome. Si totusi... Drumurile usoare nu sunt parca pentru pasii nostri. Singura modalitate de a ne elibera de ispita este sa-i cedam. Asa ca eu am incercat sa fac un blat cu aburii placerilor imaginate. Le-am desenat un soare si un animalut, am umplut pomii de frunze, am baut o esenta dintr-un camp de flori. Le-am dat! Insa mai apoi le-am sters cu buretele. Visele sunt prea importante ca sa le luam in serios...

Metamorfoza unui print

Se darama… caramizile sunt supuse unei evanescente subite. Caramizi sau carti de joc?! Caramizi sau fum comasat sub forma unei prisme, realitate sau proiectie a mintii sale, scut defensiv sau minciuna autoimpusa? Termeni, cuvinte, fleacuri!

Castelul sau de cristal se sfarama treptat, se pierde in macrocosmos, se acopera cu oglinzi ce reflecta realitatea fara trucuri, fara cosmetizari, iar el se mai impiedica inca de notiuni.

Baiatul asezat in genunchi in fata a ceea ce a fost odata Usa-pavăză, bariera impotriva mediocritatii, a fleacurilor cotidiene si a grijilor nedemne de un print, isi freaca dezorientat ochii pe care odinioara ii credea de smarald. (Acum vede bine ca sunt de fapt doar niste ochi caprui, chiar intunecati de povara pacatului, supraevaluati). Propria reflexie in Oglinda Adevarului il inspaimanta, il face sa tremure asemeni unui demon exorcizat.

Unde e el, Adoratul, care cucerea cerul printr-un suras? Prin ce mod a reusit soarele sa evadeze din privirea sa, reluandu-si locul pe bolta? De ce ratiunea a deprins aptitudinea de a constientiza falsitatea, nedreptatea, sincopele unei lumi, pana nu demult idealizate? Cand s-au desprins fragmente dintr-un suflet hiperprotejat, permitand accesul ispitelor, sorbindu-le veninul? Cand (si acest moment este important de stabilit) fisura sufleteasca s-a transformat in gaura, in hau, in abis de-o permisivitate absoluta? Cand si cu ce drept?!

Pasii baiatulului, azi Print al Uitarii de Sine, nu mai pot supune Timpul ca in trecut, acel trecut de care incearca nedisimulat sa se agate, nemaipasandu-i ca asta insemna o injosire pt Baiatul de Ieri, rasfatatul Soarelui, amantul Sortii Faste. 

Statutul si realitatea ii ingaduie sa traiasca doar prezentul, dar fara a uita vreo clipa de baza piramidei ascensionale, si fara vreo temere legata de viitor. Toata inima sa se afla in momentul prezent. Stelele nu mai delimiteaza acum drumul, nu-i mai lumineaza calea, iar pasii ratacesc confuzi fara sa cunoasca extremitatile, fara a percepe avertismente cu privire la marginea prapastiei.

           

In mijlocul beznei, Providenţa se mai arata sub forma de sanse fulgurante. Ar vrea sa plangă, ar vrea sa se roage, sa implore, sa ceara ajutor insa nimeni nu l-a invatat vreodata cum sa o faca. Niciodată notiunile nu i-au fost necesare. Mereu ascunse după Cortina Misterului, catalogate drept  arme periculoase la adresa personalitatii, ele sunt dorite cu ardoare tocmai acum, cand ii e interzis sa mai doreasca, cand totul ii este refuzat. 

Pastreaza Mentalitatea Veche ca pe un suvenir stirbit pe alocuri, ca pe o amuleta amintindu-i de fericire, neluand in seama toate semnele ce arata ca Ea poate fi o piedica de netrecut in calea recladirii din temelii a modului de viata.

Destinul i-a ales pecetea pentru viitor si aceasta poarta insemnele Uitarii, Singuratatii, Esecului Plenar.  Bietul Print, e viitor stapan al Nimicului, al Vidului, din cauza faptului ca s-a autoproclamat mult prea devreme Rege Etern al Totului, pentru ca a crezut orbeste, cu privirea vizionara ascunsa in spatele smaraldului, in justetea Vietii.

Castelul a disparut complet, aerul e inabusit de praful caramizilor spulberate ce se sedimenteaza treptat in forma de trepte. Dar nu sunt trepte regresive spre abis, sunt, de aceasta data, ascensionale spre un nou inceput.