Metamorfoza unui print

Se darama… caramizile sunt supuse unei evanescente subite. Caramizi sau carti de joc?! Caramizi sau fum comasat sub forma unei prisme, realitate sau proiectie a mintii sale, scut defensiv sau minciuna autoimpusa? Termeni, cuvinte, fleacuri!

Castelul sau de cristal se sfarama treptat, se pierde in macrocosmos, se acopera cu oglinzi ce reflecta realitatea fara trucuri, fara cosmetizari, iar el se mai impiedica inca de notiuni.

Baiatul asezat in genunchi in fata a ceea ce a fost odata Usa-pavăză, bariera impotriva mediocritatii, a fleacurilor cotidiene si a grijilor nedemne de un print, isi freaca dezorientat ochii pe care odinioara ii credea de smarald. (Acum vede bine ca sunt de fapt doar niste ochi caprui, chiar intunecati de povara pacatului, supraevaluati). Propria reflexie in Oglinda Adevarului il inspaimanta, il face sa tremure asemeni unui demon exorcizat.

Unde e el, Adoratul, care cucerea cerul printr-un suras? Prin ce mod a reusit soarele sa evadeze din privirea sa, reluandu-si locul pe bolta? De ce ratiunea a deprins aptitudinea de a constientiza falsitatea, nedreptatea, sincopele unei lumi, pana nu demult idealizate? Cand s-au desprins fragmente dintr-un suflet hiperprotejat, permitand accesul ispitelor, sorbindu-le veninul? Cand (si acest moment este important de stabilit) fisura sufleteasca s-a transformat in gaura, in hau, in abis de-o permisivitate absoluta? Cand si cu ce drept?!

Pasii baiatulului, azi Print al Uitarii de Sine, nu mai pot supune Timpul ca in trecut, acel trecut de care incearca nedisimulat sa se agate, nemaipasandu-i ca asta insemna o injosire pt Baiatul de Ieri, rasfatatul Soarelui, amantul Sortii Faste. 

Statutul si realitatea ii ingaduie sa traiasca doar prezentul, dar fara a uita vreo clipa de baza piramidei ascensionale, si fara vreo temere legata de viitor. Toata inima sa se afla in momentul prezent. Stelele nu mai delimiteaza acum drumul, nu-i mai lumineaza calea, iar pasii ratacesc confuzi fara sa cunoasca extremitatile, fara a percepe avertismente cu privire la marginea prapastiei.

           

In mijlocul beznei, Providenţa se mai arata sub forma de sanse fulgurante. Ar vrea sa plangă, ar vrea sa se roage, sa implore, sa ceara ajutor insa nimeni nu l-a invatat vreodata cum sa o faca. Niciodată notiunile nu i-au fost necesare. Mereu ascunse după Cortina Misterului, catalogate drept  arme periculoase la adresa personalitatii, ele sunt dorite cu ardoare tocmai acum, cand ii e interzis sa mai doreasca, cand totul ii este refuzat. 

Pastreaza Mentalitatea Veche ca pe un suvenir stirbit pe alocuri, ca pe o amuleta amintindu-i de fericire, neluand in seama toate semnele ce arata ca Ea poate fi o piedica de netrecut in calea recladirii din temelii a modului de viata.

Destinul i-a ales pecetea pentru viitor si aceasta poarta insemnele Uitarii, Singuratatii, Esecului Plenar.  Bietul Print, e viitor stapan al Nimicului, al Vidului, din cauza faptului ca s-a autoproclamat mult prea devreme Rege Etern al Totului, pentru ca a crezut orbeste, cu privirea vizionara ascunsa in spatele smaraldului, in justetea Vietii.

Castelul a disparut complet, aerul e inabusit de praful caramizilor spulberate ce se sedimenteaza treptat in forma de trepte. Dar nu sunt trepte regresive spre abis, sunt, de aceasta data, ascensionale spre un nou inceput.

Povestea mea si a ei

Am cunoscut-o intr-o dimineata, de vara parca, imi amintesc ca era soare. Ea abia se trezise, avea parul neglijent aranjat, ochii ii luceau spre verde, insa destul de obositi dupa noaptea ce trecuse… si un zambet senin in coltul gurii.
Asa ne-am cunoscut noi.

Am revazut-o mult mai tarziu, intr-o noapte tarzie si incarcata cu bautura, de toamna. Era cu totul alta, de aceasta data aranjata cu grija, imbracata provocator… I-am urmarit fiecare miscare a corpului in timp ce dansa, am observat ca nu purta sutien in seara aia, uneori i se facea frig de la aerul conditionat si atunci ii vedeam sanii mult mai bine. Nu ma puteam abtine sa nu ma uit la asta. Si zambea intr-una, si dansa…
As fi vrut sa o iau in brate si sa o duc undeva unde sa fie numai a mea. Chiar si pentru o clipa, doar a mea.
Insa ispita mea avea acum ochii intunecati si o privire inabordabila. Nu oricine putea sa vada asta, eu mai degraba o simteam. Stiam ca ea e fata cu ochii verzui scaldati in lumina unui soare de dimineata.

In tot timpul care a trecut mi-as fi dorit sa o pot descoperi. Si mi-as fi dorit sa ramana la fel, un mister.

As fi vrut sa nu o cunosc si sa fie doar a mea.
As vrea sa o intalnesc intamplator pe strada si sa imi sara in brate ca si cum i-ar fi fost dor de mine. Iar eu sa ma intreb cine e faptura ce miroase a flori.
As vrea sa o intalnesc intr-o cafenea, ea stand la o masa, iar eu singur, astepand pe altcineva. Si doar sa ne privim.
As vrea sa fiu departe, intr-o alta tara, ea sa apara complet straina pe terasa restaurantului, sa ma ia de mana si sa ma sarute usor pe ureche. Apoi sa dispara, iar eu sa ma intreb unde o voi intalni data viitoare.
As vrea sa o intalnesc in supermarket, intr-o seara, inainte de inchidere. Sa vina la mine si sa ma roage sa o ajut sa isi incheie sutienul.

As vrea sa fie doar a mea, Ispita.